Fie că discutăm despre comunităţi, companii sau instituţii publice, asigurarea siguranţei şi securităţii, în scopul protejării vieţii, proprietăţii şi mediului înconjurător, este de strictă necesitate în contextul multiplelor ameninţări ale secolului 21.
Ca răspuns la aceste ameninţări, organizaţiile achiziţionează sisteme de siguranţă şi securitate, într-o abordare reactivă, de cele mai multe ori greşită, întrucât sistemele sunt instalate fără a se realiza în prealabil o analiză de risc şi fără a deţine personal capabil să le adapteze şi să le gestioneze, astfel încât soluţiile implementate să răspundă concret necesităţilor specifice fiecărei organizaţii.
Managerul de securitate reprezintă elementul cheie în stabilirea strategiilor şi a procedurilor de asigurare a securităţii, atât în companii, cât şi în instituţii publice. El are rolul de a coordona funcţionarea tuturor subsistemelor şi mecanismelor care oferă premisele unui mediu sigur de desfăşurare a activităţilor.
Managerul de securitate are atribuţii atât în ceea ce priveşte securitatea fizică, cât şi în privinţa securităţii informaţiilor şi a documentelor clasificate; organizează procesele de pregătire profesională în domeniul securităţii, execută periodic exerciţii şi simulări pentru testarea procedurilor de securitate şi aplicarea eventualelor acţiuni corective. Mai mult, în funcţie de dimensiunea organizaţiei şi de riscurile cu care se confruntă, se conturează necesitatea înfiinţării unor structuri departamentale care să asigure managementul securităţii.
Gestionarea securităţii şi identificarea riscurilor asociate sunt cu atât mai importante în cazul realizării unor strategii de protecţie a infrastructurilor critice, datorită impactului negativ pe care îl poate avea încetarea parţială sau totală a activităţii acestora. Astfel, protecţia infrastructurilor critice şi menţinerea lor în stare de funcţionare reprezintă, în esenţă, o problemă de securitate naţională, regională şi chiar europeană, dat fiind statutul României de membră a Uniunii Europene.
Există multiple definiţii ale infrastructurilor critice, însă la nivelul UE acestea sunt definite drept acele obiective, reţele, servicii, active fizice şi mijloace informatice a căror întrerupere sau distrugere va avea un impact major asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii şi bunăstării economice a cetăţenilor sau asupra funcţionării efective a actului de guvernare din statele membre.
Evaluarea şi realizarea de proceduri de contracarare a riscurilor constituie punctul de pornire pentru implementarea unui concept de securitate care să permită organizaţiilor continuarea activităţii chiar şi în situaţii de criză. Organizaţiile trebuie să-şi evalueze şi să-şi identifice activităţile critice, să implementeze proceduri clare de securitate, astfel încât, în situaţii de criză, să poată gestiona problemele create de factorii perturbatori şi să poată reveni la stadiul de funcţionare normală în cel mai scurt timp.
Companiile şi instituţiile publice trebuie să înţeleagă beneficiile abordării integrate a securităţii, să conştientizeze importanţa factorului uman în managementul securităţii, a măsurilor organizatorice şi procedurale, fără de care cele mai performante echipamente şi sisteme devin inutile.
Există premise, iniţiative legislative, cercetări şi parteneriate de tip public-privat privind siguranţa şi securitatea, în derulare la nivel european, care vor conduce în perioada imediat următoare la implementarea unor structuri integrate de management al securităţii, cu implicaţii în sectorul public şi privat, menite să permită gestionarea cât mai eficientă a situaţiilor de urgenţă şi criză la nivelul unei comunităţi (regiuni).
Astfel, Managerul de securitate, fie că vorbim de o companie din domeniul infrastructurilor critice sau nu, are o importanţă tot mai mare dacă luăm în considerare faptul că acesta trebuie să colaboreze cu omologii săi din alte organizaţii, dar şi cu instituţiile statului abilitate în rezolvarea situaţiilor de urgenţă şi criză.
România are toate premisele necesare demarării unei noi etape în asigurarea securităţii comunitare şi a mediului de afaceri, existând atât autorităţi publice centrale, cât şi locale implicate în proces, companii puternice din domeniul securităţii, companii din domeniul infrastructurilor critice, precum şi fundaţii sau organizaţii neguvenamentale care pot forma împreună un nucleu capabil să emită liniile directoare pentru noile strategii de securitate.
* Radu Dragomir – articol din revista Alarma nr. 3/2008